Gandirea teoretica a stiintei sociale neclasice ,,DE CE NU?”

Unii autori evidențiază cinci tipuri istorice de raționalitate științifică: oriental antic, antic, medieval, clasic si post-neclasic. Clasificarea nominalizata n-are criterii speciale, fiind efectuată intuitiv din punct de vedere pur istoric. Reieșind din revoluțiile științifice şi schimbările stilului de gândire, sunt evidenţiate cel clasic, neclasic, post-neclasic si noosferic.

 O componentă de bază a temeliilor științei este tabloul științifical lumii Termenul de „tablou al lumii” a fost folosit pentru prima oara de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii  drept  ansamblul de imagini ale obiectelor din care se pot obține pe cale logică informații despre activitatea acestora.

Trecerea de la tabloul mecanic al realității fizice la cel electro-dinamic (ultima pătrime a sec. al XIX-lea), iar mai apoi si la cel cuantico-relativist (prima jumătate a sec. al XX-lea) a fost însoțită de schimbarea sistemului de principii ontologice ale fizicii. El a fost radical schimbat mai ales in perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilității atomilor, a existenței spațiului si timpului absolut, a determinării laplaciene a proceselor fizice).

Florin Felecan (1989) abordează dialectica naturii dintr-o perspectivă contemporană, constructivă şi originală. Epoca noastră cere o nouă teorie, neclasică, compatibilă cu noile realizări ale ştiinţei, pe care, în mod firesc, Hegel (ca şi F. Engels, câteva decenii mai târziu) nu a putut să le cunoască. Florin Felecan  acuză „caracterul rigid-exclusivist al negării hegeliene” şi propune trecerea de la negarea tip ANTI la negarea de tip NON (,,negare complementară”) care angajează nu doar polul opus lui A, ci  întregul  univers  complementar,  implicând şi semnificative momente de afirmare. Noua teorie ar reprezenta unnou cadru mintal global, care presupune un nou mod de a vedea lumea.

În gândirea teoretică a ştiinţei neclasice ,,DE CE NU?” s-a dovedit nu doar mai bogat dar şi mai adevărat ca ,,DE CE?” caracteristic ştiinţei clasice.

Gândirea ştiinţifică actuală se dezvoltă sub semnul dominaţiei posibilului asupra realului. Teoria neclasică este mai non conformistă decât cea clasică: a) nu se mărgineşte să creeze cadre raţionale, ci se străduieşte să iasă din cadrele raţionale; b) îşi propune să cerceteze şi inadecvarea dintre gândire şi real; c) este o dialectică nu numai a gândirii conştiente ci şi a gândirii preconştiente sau transconştiente, care surprinde şi iraţionalul (denumit fie ca sub-raţional, fie ca supra-raţional, fie ca para-raţional). Teoria neclasică nu contrazice în mod absolut, nu neagă şi nu poate ignora teoria clasică. Clasicul este înglobat, inclus în neclasic şi nu eliminat. Clasicul devine un caz particular dar şi un izvor pentru neclasic. Neclasicul i se opune complementar clasicului. Aşadar, teoria neclasică depăşeşte şi pune într-o nouă lumină teoria clasică, fără să o abandoneze.

În epistemologia contemporană s-a impus categoria neclasică de„realitate fundamentală” care are o natură organizaţională sprijinindu-se pe interpenetraţia categoriilor de real şi posibil. Noua perspectivă – care aparţine cunoaşterii în ansamblu şi nu doar fizicii – dă o definiţie a noii categorii în următorii termeni: ,,realitatea fundamentală desemnează acel sistem al existenţei- devenire care este constituit din totalitatea stărilor actualizate relative stabile aflate în cuplaj efectiv cu potenţialul posibil”. În esenţă, realitatea fundamentală de natură fizică, chimică biologică, ecologică sau socială este un tertium datur synthesis între stabil şi instabil. Realitatea fizică a mecanicii cuantice este numai un caz specific al realităţii fundamentale fizice; alte tipuri sunt furnizate de fizica instabilităţilor (de tip Rayleigh.Benard), fizica turbulenței etc. Tranziţia de la mentalitatea clasică la cea neclasică este o tranziție ,,from Being b Becoming” (de la Fiinţă la Devenire).

Cu apariţia şi devenirea ştiinţei neclasice (mecanica cuantică şi relativistă, teoriile evoluţioniste şi genetice în biologie, implantarea metodelor matematice în aşa discipline ştiinţifice umanistice ca sociologia, lingvistica etc.) în rezultatul revoluţiei ştiinţifice de la intersecţia sec. XIX-XX savanţii au conştientizat dauna dezmembrării cunoaşterii despre lume. În faţa savanţilor a apărut tabloul unic de evenimente, care accentua asemănarea proceselor ce se desfăşoară în toate compartimentele realităţii (natură, societate etc.). De exemplu, avalanşa (proces natural, extrauman) este asemănătoare cu explozia revoluţionară, cu cataclismele dintr-o ţară ce apar drept consecinţă a unui eveniment nesemnificativ. Istoria cunoaşte o mulţime de cazuri similare, adică exemple de evenimente esenţiale provocate de cauze secundare. Însă aceste procese n-au fost teoretic integrate, fiindcă nu existau mijloace de generalizare adecvate referitoare la compararea conţinutului lor, măcar că intuitiv se bănuia. Drept repercusiune n-a fost exprimat într-o formă ştiinţifică mecanismul lor de interpătrundere, de interdependenţă generală.

Filozofia și sociologia neclasică rezultă în primul rând din faptul că noua prezentare a spațiului și timpului oferă posibilitatea de a descoperi o varietate mai mare de opțiuni a acestor relații de bază. În al doilea rând, ele rezultă din faptul că astfel de linii de undă a dezvoltării istorice cu caracteristicile sale ale spațiului și timpului , a sistemelor de referință și determinanți se înlocuiesc reciproc sub formă de oscilații. În al treilea rând , se introduce ideea de stratificare a spațiului și timpului, care arată cum în lumea multidimisionala liniile de undă alternative nu numai că se înlocuiesc, ci, de asemenea, co-există între ele, formând o istorie eterogenă mulți-stratificată. În al patrulea rând, se evidențiază figura alternativă, atunci când un eveniment ambiguu important declanșează fascicul oscilației multidirecționale formând straturi întregi de istorie , uneori cu legile lor, epoci și civilizații schimbate (de exemplu un eveniment major în istoria omenirii a fost viața și învățăturile lui Iisus Hristos). În al cincilea rând se formează cursul istoriei liniilor de undă fiind expuse oscilațiilor „pro longitudinale ” care lărgesc sau îngustează sfera de expansiune, schimbând ritmicitatea sa proporțional cu forme de pulsații ale activității și evoluției umane.

Lasă un răspuns