Dati foc viei!

John Chrysostom Médaille
John Chrysostom Médaille
\r\n

Autor: John Chrysostom Medaille

\r\n

Profesorul John Chrysostom Medaille este autorul unei antologii intitulate „A Treia Forta: Economia libertatii – Renasterea Romaniei profunde”, aparuta la Editura Logos si din care Ziarul de duminica a publicat cateva fragmente. Aflat in Romania pentru lansarea si promovarea cartii, profesorul John Medaille a inceput sa scrie, la intoarcerea in SUA, o serie de articole pe marginea evenimentelor amintite. Iata-l pe primul dintre ele.

\r\n

Tocmai m-am intors din una dintre cele mai remarcabile calatorii pe care le-am facut in viata mea, o sedere de zece zile in România, unde m-am aflat cu scopul de a promova o antologie de texte pe teme de economie distributista si locala: „Economia libertatii: Renasterea României profunde”. Fiecare zi petrecuta in aceasta tara a insemnat pentru mine o noua aventura; voi scrie pe larg despre toate lucrurile fascinante care s-au petrecut si despre minunatii oameni pe care i-am intâlnit. Cred insa ca lucrul cel mai potrivit este sa incep aceasta poveste cu sfârsitul, intrucât ultima zi din calatoria mea a fost cea care le-a luminat pe toate celelalte: ultima zi a dat inteles intregii mele calatorii si a vadit pentru ce luptam, atât in cadrul acestei calatorii cat si la „The Distributist Review”.

\r\n

Impreuna cu dr. Ovidiu Hurduzeu, cel care a ingrijit impreuna cu mine antologia, cu editorul ei, Alexandru Ciolan si fiul sau Andy, ne-am intors cu masina de la Iasi, din nordul tarii – unde am avut o dezbatere cu un economist din mainstream si un adept al scolii austriece. Despre aceasta dezbatere voi scrie mai mult cu alta ocazie. Intrucât cartea se refera la „România profunda”, colegii mei mi-au oferit ocazia sa vad aceasta Românie care cuprinde 46% din populatie. In drum spre Iasi, am mers pe soselele principale, dar la intoarcere am luat-o pe drumurile laturalnice, de-a lungul râului Prut, care formeaza granita cu Basarabia, care, desi nu este, se numeste in prezent Moldova. Basarabenii si românii vorbesc aceeasi limba si impartasesc in mare parte aceeasi istorie.

\r\n

Am strabatut un tarâm cu dealuri molcome, presarat de sate si gospodarii taranesti. Am trecut pe lânga nenumarate carute trase de cai, bisericute ortodoxe si troite. Destinatia noastra era un sat, pe nume Oancea, unde rudele lui Alexandru au o gospodarie. Ne-am oprit in Oancea pentru a lua masa si a face un tur al satului. Am fost oaspetii familiei Gorovei: mamaie Florica, fiica si ginerele ei, Dorina si Gheorghe, si fiul si nora lor, Mihai si Domnica (aceasta din urma, fiica lui Alexandru Ciolan). Cu o mândrie de inteles, familia Gorovei ne-a aratat gospodaria.

\r\n

Casa batrâneasca este o constructie din chirpici, din lut si paie. „Lut” ne poate trimite cu gândul la ceva vremelnic, de fapt, cladirea are cel putin 100 de ani si este la fel de solida ca betonul. A supravietuit chiar unui atac cu katiuse rusesti. Acoperisul din stuf trebuie totusi sa fie inlocuit la fiecare 40 sau 50 de ani. Casa este folosita acum pentru adapostirea butoaielor cu vin de productie proprie, care sta la fermentat in pivnita. „Noua” casa (veche, cred, de vreo 50 de ani) este incalzita de doua sobe, una dintre ele din teracota cu modele decorative.

\r\n

Gheorghe, un om priceput la toate, si-a tras electricitate in toata casa si tocmai a terminat de construit, cu mâinile lui, baia care inlocuieste closetul din fundul curtii. Curtea din fata casei are o bolta de vita de vie si capsuni. In spatele casei sunt doua poieti de gaini. A mai fost si un cotet, dar gazdele mele nu mai cresc porc. Mai este si o magazie in care se pastreaza teascul, butoaiele de stejar si alte echipamente pentru fabricarea vinului.

\r\n

Masa a inceput cu palinca, o tarie obtinuta din prune pe care românii o beau inainte de masa, dar si cu multe alte ocazii. Ceea ce ni s-a servit era triplu distilat, tare dar bun. Ca aperitiv, oua umplute si salam, urmate repede de o ciorba cu perisoare si cartofi, acrita cu bors care, spre deosebire de borsul rusesc, este un produs de fermentatie, din tarâte. Dreasa cu smântâna, avea un gust excelent. Si, desigur, nu a lipsit vinul din productie proprie.

\r\n

Dupa aceste prime feluri, ne-am dus sa vizitam satul, in timp ce Gheorghe prajea la gratar friptura de pui, nu pe carbune, ci pe coceni de porumb, tot din productia proprie. Am fost si in biserica ortodoxa, recent renovata, cu iconografia ei complexa deasupra careia trona Hristos Pantocrator. Am mai vazut un monument inchinat regelui Carol I, care le-a dat pamânt taranilor. Carta de improprietarire este reprodusa in arama la baza monumentului, garantia libertatii taranilor, adica, a proprietatii asupra pamânturilor lor. Desigur, comunistii au distrus monumentul si a trebuit sa fie reconstruit. Am dat si un tur al viilor, al caror sol mi s-a parut la fel de moale precum untul.

\r\n

Când ne-am intors, friptura de pui era gata. Carne din propria gospodarie, nu numai proaspata dar si de o alta varietate decât cea americana; noi crestem un fel de Dolly Parton aviar, o pasare cu piept urias a carei carne n-are nici un gust. Puiul acesta insa, gatit cu maiestrie, si servit cu castraveti murati (de casa, se intelege) a fost cea mai buna friptura de pui pe care am mâncat-o vreodata. Friptura a fost insotita de vinul rosu al casei din care merita sa bei mai mult de un pahar, ceea ce, desigur, am si facut. Poate chiar mult mai mult decât un pahar. Dupa care a urmat un desert: gogosi, clatite si o cafea turceasca tare. In vreme ce ne bucuram de toate acestea, Gheorghe frigea un crap de Prut, pregatit in maniera New Orleans. Pentru prima data in viata am incheiat masa cu peste in chip de ultim fel de mâncare.

\r\n

In timp ce mâncam (si-am tot mâncat), camera rasuna de râsetele noastre. N-ar fi oare grozav ca Phillip Blond, Stefano Zamagni si câtiva dintre baietii si fetele de la Front Porch Republic sa fie in jurul mesei, sa bea palinca, luându-i peste picior pe corporatisti? Astfel Conspiratia Distributista Internationala ar putea porni cu dreptul.

\r\n

Mamaie Florica sta intr-un colt si ne privea. Nu pricepea ce spunem, dar in mod sigur ne intelegea râsetele si bucuria; zâmbetul demn nu i-a pierit de pe buze. La 87 de ani, este dreapta ca bradul si mai merge toamna in vie la cules de struguri. Ne-a aratat belsugul gospodariei sale si are toate motivele sa fie mândra de avutul ei. Gospodaria i-a fost primejduita in aproape fiecare din cei 87 de ani ai vietii sale. A fost martora caderii regatului, ascensiunii si decaderii taranistilor, ajungerii la putere a Ubermensch-ului nemtesc. Acesta din urma avea sa cedeze locul Omului Sovietic, care este acum inlocuit de capitalistul cosmopolit, o alta creatie abstracta pe cale sa piara, ca si celelalte doua. Dintre toti acesti invadatori, niciunul, nici macar comunistii, nu a facut atâta rau vietii satului ca noii globalisti, cu Internationala lor fredonata in clinchet de arginti, acompaniati de corul treimii pagâne a Organizatiei Mondiale a Comertului, Bancii Mondiale si Uniunii Europene.

\r\n

Aceste gospodarii, eficiente si având tot ce le trebuie, ar trebui sa fie prospere, dar nu sunt. Guvernul postcomunist a fost nevoit sa desfiinteze gospodariile colective si sa dea oamenilor inapoi pamântul. Nu le-a dat insa si uneltele cu care sa-l lucreze; ba chiar a inchis fabrica de tractoare. Taranii României nu le-au stârnit niciodata entuziasmul neocomunistilor, iar economia rurala au numit-o „capitalism de bazar”, ceea ce mie nu-mi suna deloc rau. Noii stapâni, ca si cei vechi, au vazut viitorul României in industrializare. Nu-i un lucru lipsit de noima tinând seama ca România este o tara cu resurse minerale bogate si cu o forta de munca bine pregatita. Dar chiar si asa, tot au vândut industria strainilor. Iata un exemplu bizar de „privatizare”: au vândut compania nationala de telefoane statului grec. Nu le-a trecut niciun moment prin minte s-o vânda lucratorilor români din telefonie.

\r\n

Mai mult de jumatate din gospodariile taranesti sunt nevoite sa-si rotunjeasca veniturile de pe urma muncii la oras, din ce in ce mai greu de gasit. Generatia tânara are mari indoieli ca ar mai putea sa faca lucrul acesta. „Da foc viei; nu pot sa mai am grija de ea”, i-a spus fiul tatalui sau. Iar satele cu ulite desfundate si privata in fundul curtii nu-i prea mai atrag pe tineri. Nici pe mine, de altfel, dar remediul este simplu si nu costa mult. Ironia situatiei consta in faptul ca produsele agricole suplimenteaza veniturile inadecvate obtinute de sectoarele urbane, o mare parte a populatiei având rude la tara. taranii trebuie sa munceasca la oras pentru a suplimenta veniturile obtinute in gospodariile lor de la tara, iar gospodariile taranesti rotunjesc pe gratis veniturile zonelor urbane. De ce oare astfel de locuri prospere se gasesc intr-o conditie atât de precara?

\r\n

Nu pretind ca sunt un expert in agricultura româneasca, stiu insa ca tara cunoaste mari deficite comerciale in sectorul alimentar (ca si in oricare alt sector). Este o situatie lipsita de noima intrucât tara are câmpii fertile si o taranime priceputa. Nu gospodariile taranesti sunt ineficiente, ci sistemul capitalismului financiar, care nu pricepe nici ce inseamna finante, nici capital. Cu un mic capital, aceste gospodarii taranesti si satele pot fi aduse la standarde moderne, cu ulite pietruite si apa curenta. Gospodariile taranesti ar trebui sa fie capabile sa genereze ele insele un astfel de capital, daca ar beneficia de un sistem adecvat de finantare.

\r\n

Din pacate, „finantare” inseamna astazi ceva cu totul diferit; nu inseamna, asa cum s-ar cuveni, capitalizarea unor investitii productive in schimbul unei parti din produsul obtinut; inseamna doar finantarea unor scheme speculative si a risipei facute de stat in schimbul unei parti din ceea ce este jefuit. Un sistem cooperatist de productie si desfacere, de exemplu, ar imbunatati atât productivitatea, cât si puterea de pe piata a gospodariilor taranesti iar acest lucru n-ar avea nevoie decât de foarte mici investitii in comparatie cu aranjamentele pe scara larga, deseori falimentare, ale globalistilor.

\r\n

Ceausescu, ultimul presedinte comunist al României, si-a infometat poporul ca sa plateasca datoriile, iar noul regim „democratic” a preluat conducerea fara a datora un banut nimanui. Acum românii au o datorie comparabila cu cea a americanilor si inca se mai ploconesc in fata Bruxelles-ului pentru a obtine mai multi euro care-i vor saraci si mai mult, asa cum se intâmpla de obicei cu datoriile care nu sunt investite in mod corespunzator. Aceste imprumuturi si subventii vor face România si mai dependenta de stapânii ei de la Bruxelles.

\r\n

Sunt recunoscator pentru ocazia pe care am avut-o sa vad si sa ma bucur de „România profunda”. Imi voi aminti mult timp de bucatele si de familia din satul Oancea. Ele vor fi o neincetata aducere aminte a scopului pentru care luptam: dreptul de a ne bucura de roadele propriei munci când aceasta munca, desfasurata pe ogor, in fabrica, mina sau atelier, pune in valoare resursele detinute in proprietate. Si nu cred ca trivializez daca afirm ca luptam pentru a ne bucura de o masa decenta ca parte a vietii noastre de zi cu zi, o masa alaturi de prieteni si rude. Nu este, poate, placere mai mare in viata.

\r\n

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)\r\nArticol din 9 decembrie 2009\r\nSursa: http://www.zf.ro

Lasă un răspuns